Azi te invit, cititorule, într-o călătorie.  Doar închide ochii. Dă-mi mâna și lasă-te purtat în lumea mea. O vezi deja, nu?

Este un tărâm strălucitor, vibrant, greu de descris în cuvinte. Dar tu îl vezi, îl simți, îl percepi înăuntru tău și, totuși, tu ești înăuntrul lui. Sau nu…?

Suntem împreună, te țin de mână (n-am să te las nici o clipă), dar totuși parcă ești numai Tu. Parcă sufletul tău se extinde până dincolo de marginile Creației, devenind una cu Tot. 

Poți simți cum este să fii fir de iarbă,  cum este să fii copac (iți simți rădăcinile adânc înfipte în pământ trăgându-și de acolo seva, dar și crengile și fiecare frunză în bataia vântului).

Simți cum este să fii o efemeră floare, îți simți parfumul, îți cunoști profund gingășia, dar și bucuria pe care o oferi celorlalți prin simpla ta existență.

Simți cum este să fii un cristal îngropat în adâncul pământului, aparent izolat, dar atât de interconectat cu celelalte cristale! Vibrând împreună și susținând energia.

Simți cum este să fii munte: uriaș, puternic, grandios, purtând pe umerii tăi mii și mii de ani de existență și transformare, compus din atâtea roci și minerale independente și totuși un Tot, găzduind viețuitoare, vegetație, viață!

Simți, totdată, cum este să fii apă: izvor, pârâu, râu, fluviu, mare, ocean… Cum e să țâșnești din adâncul pământului și cum e să fii val. Să fii uriaș, să fii puternic, să te spargi, să dispari și să redevii, să fii calm și mângâietor… Cum te transformi în fiecare clipită, prin simpla interacțiune cu nisipul, cu viețuitoarele din adâncuri, cu gândurile oamenilor…

Mai simți (și toate acestea se întamplă simultan, în aceeași clipită, aici și pretutindeni, dar în lumea ta nu ai vreme să le simți, să le identifici…) cum este să fii vânt: liber, nevăzut, blând, jucăus, puternic, turbat, să muți norii, să ridici fustele fetelor, să poti ridica apa sau smulge hârtiile din mâna mustăciosului ăla…

Simți cum este să fii foc. Nu simți deloc fierbințeala, așa cum ai putea crede. Te simți responsabil și ești tot timpul conștient de puterea ta mistuitoare de a arde dar și de darul tau de a încălzi și lumina.

Simți cum este să fii libelulă, fluture, albină: liber și ușor, strălucind în razele soarelui, indiferent la toate frământările lumii din jurul tău, trăind în micul tău univers plin de frumusețe. Cum e să fii delfin, să te zbenguiești în apă, liber și interconectat cu toți cei ca tine. Conștient de superioritatea ta față de oameni, pentru că tu simți, tu știi, tu ești.

Mai poti simți, câteodată, cum e să fii planetă. Păstrezi înăuntru tău amintirea exploziei din care provin bucățile de rocă care te compun dar și impactul covârșitor care le-a unit și a generat relieful tău. Păstrezi adânc simțirea primei tresăriri de viață. Simți lava clocotindî adânc, și micul izvor făcându-și drum către suprafață. Simți transformarea permanentă la toate nivelurile…

Dar, mai ales, simți cum este să fii OM. Simți gândurile, emoțiile, trăirile tuturor.

Și atunci realizezi cît sunt oamenii de frumoși, de măreți, de strălucitori, pentru că poți să pătrunzi adânc în interiorul lor. Pentru că vezi că fiecare (repet, fiecare) are o lume incredibil de minunată închisă în inima lui.

Și te copleșește tristețea, câteodată, văzând cum ei habar n-au ce ascund, că sunt închiși în iluzii suprapuse, de frică și limitare…

Și, poate, doar poate, te trece un imbold sfâșietor de a striga la ei să se trezească. Să deschidă ochii și să vadă cât e de frumos, de minunat, de stralucitor și, mai ales, de simplu totul.

Aici iți amintesc că sunt lângă tine și-ți dau un sfat. Să n-o faci niciodată. Pentru ca nu vor să te audă…

Și iți reamintesc acum, când știu că, simțind totul, ai avut acel imbold, că niciodată nu suntem singuri. Că totdeauna, pe o cale sau alta, avem în viata noastra un suflet, o voce, un prieten cu care putem împărtăși orice. Că suntem atât de iubiți de întreg Universul.